Termenul de psihoterapie a încercat să definească o formă de ajutor de tipul vorbire şi ascultare, care nu are la bază mijloace medicale sau fizice.
Una dintre ideile de bază care se conturează în legătură cu apariţia şi dezvoltarea psihoterapiei este existenţa unor modele teoretice, filozofice (în anumite abordări) pe care s-au instituit strategiile terapeutice aplicative. Modelul psihanalitic şi cel Kleinian, modelul interpersonal şi cel tranzacţional alături de cel umanist experienţial şi crearea Gestalt-terapiei, putem spune că au apărut ca răspuns la iniţiativa unui părinte fondator, nefiind susţinute a priori de cercetări ştiinţifice. Toate, în afară de modelele originale psihanalitice, au fost create în a doua jumătate a secolului XX.
Toate aceste modele şi şcoli psihoterapeutice sunt construite pe scheletul unei educaţii determinante care se parcurge într-un interval relativ mare de timp. Fiecare dintre aceste abordări îşi susţine eficacitatea şi este punctată adresabilitatea în multiple probleme legate de tulburările mentale.
Între toate aceste modele, cel al terapiei cognitiv-comportamentale (Beck, 1979) a avut şansa să fie dezvoltat şi cercetat în amănunt în ultimii 50 de ani. Studiile validate ştiinţific sunt practic un rezultat al implementării acestui model, care la început a fost unul teoretic.
Terapia cognitiv-comportamentală are ca principiu de bază urmărirea simptomului şi a comportamentului ce sunt identificate ca fiind parte a diagnosticului, sau problemei prezentate de către client pentru tratament.