Abordarea domeniului psihofarmacologiei din perspectiva administrării unui tratament medicamentos în tandem cu intervenţia terapeutică cuprinde un cumul de direcţii bine definit de literatura de specialitate din ultimii ani (Kaut, 2011).
În primul rând se detaşează existenţa unui interes care vizează actul de înţelegere şi cunoaştere a aspectelor biologice specifice psihofarmacologiei de către terapeut (Ponterotto, 1985). În al doilea rând este necesară acumularea de cunoştinţe care definesc domeniul clinicii psihofarmacologice, în timp ce un al treilea indicator se îndreaptă spre crearea unui parteneriat între medicul specialist şi psihoterapeut, parteneriat care se va putea sprijini pe perspectiva practicianului-cercetător. În fine, un ultim aspect se adresează consideraţiilor multiculturale care se constituie ca fundal al credinţelor cu care un pacient accesează serviciul medical şi pe cel terapeutic (Julien, 2011).
Toate aceste direcţii se combină formând un tablou viu, directiv al unei abordări multidisciplinare, scopul urmărit fiind de a oferi un sistem complex de intervenţie ce are ca finalizare remedierea şi/sau ameliorarea afecţiunilor mentale într-o manieră modernă şi echilibrată.